Noțiuni generale

Pagina principală

NOŢIUNI   DE  BAZĂ

Electrocardiograma (ECG) este o înregistrare grafică care printr-o simplă curbă grafică oferă o multitudine de informaţii asupra  activităţii inimii.

Electrocardiograful este aparatul care preia impulsurile electrice cardiace transmise la piele, le amplifică şi le transformă într-o linie cu mai multe deflexiuni.

ECG este metoda paraclinică care permite stabilirea diagnosticului:

-          aritmiilor cardiace

-          modificărilor de volum ale cavităţilor cardiace

-          diverse cardiopatii: hipertrofia camerelor cardiace, ischemiei, diselectrolitemii ş.a.

Din punct de vedere anatomic inima este alcătuită din 2 ventricule şi 2 atrii, activitatea acestora fiind determinată şi reglată de Sistemul excitoconducător (SEC).

SEC prin automatismul său eliberează stimuli electrici, stimuli ce se transmit prin inimă şi care determină contracţia acesteia.

Datorită faptului că toate celulele musculare miocardice se contractă concomitent, energia electrică a acestora se amplifică făcând astfel posibilă captarea şi amplificarea stimulilor electrici cardiaci.

În plus, stimulii electrici celulari se transmit prin mediul lichidian al organismului la piele, loc unde prin captatorii săi, electrocardiograful preia şi amplifică stimulul electric cardiac.

Figura 1. Anatomia Sistemului Excitoconducător (după I. Bruckner, 2002)

Etapele stimulării cardiace:

1.            În repaus, celula cardiacă prezintă sarcini electrice negative în interiorul celulei şi sarcini electrice pozitive în afara membranei celulare. Această stare electrică cu sarcinile electrice negative la interior şi pozitive la exterior determină o polarizare a celulei cardiace.

2.            În momentul când apare un stimul electric produs de SEC, sarcinile electrice pozitive pătrund în interior, celula devenind depolarizată.

3.            Datorită faptului că impulsul electric se  transmite din celulă în celulă la toată masa musculară miocardică, câmpul electric se transmite din aproape în aproape la întregul miocard, acesta devenind depolarizat.

4.            Concomitent depolarizării (stimulării electrice) celulele miocardice se contractă.

5.            Unda electrică se transmite prin intermediul SEC de la nivelul atriului drept prin întreaga masă atrială către Nodul Atrioventricular.

6.            La nivelul Nodului Atrioventricular are loc o „frânare” a impulsului electric; această „oprire” impune o  pauză în contracţia cordului, pauză ce face posibilă trecerea sângelui din atrii în ventricule prin orificiile atrioventriculare.

7.            Ulterior, stimulul electric trece în trunchiul şi în ramurile fasciculului His iar de aici prin Reţeaua Purkinje stimulul ajunge la celulele miocardice ventriculare.

8.            O dată stimulate celulele musculare miocardice, apare contracţia miocardului ventricular.

9.            În momentul contractării celulei miocardice, celula prezintă în totalitatea ei interiorul pozitiv şi exteriorul negativ, celula fiind depolarizată. Urmează reintroducerea sarcinilor electrice în interior şi ieşirea sarcinilor electrice la exterior procesul fiind denumit repolarizare. În momentul când întreaga celulă va prezenta sarcinile electrice negative în interior şi cele pozitive la suprafaţa externă a celulei, aceasta va fi polarizată, iar din punct de vedere mecanic celula miocardică va fi în repaus.

10.        Deoarece toate celulele musculare a unei cavităţi se contractă concomitent, contracţia acestora reprezintă şi contracţia cavităţii în totalitatea ei, respectiv depolarizarea celulară este sinonimă cu contracţia cavităţii, respectiv sistola, iar repolarizarea şi starea de polaritate – repaus, reprezintă diastola. Se poate astfel vorbi de o sistolă/diastolă electrică şi o sistolă/diastolă mecanică, fenomenele mecanice urmând imediat mecanismele electrice.

Celulele cardiace sunt polarizate în stare de Repaus (sus).

Când sunt stimulate electric se „depolarizează” şi se contractă (după Dale Dubin, 1997)

O undă progresivă de stimulare (depolarizare) traversează inima

determinând contracţia acesteia (după Dale Dubin, 1997)

Din  punct de vedere grafic, unda de depolarizare (interiorul celulei miocardice devine pozitiv) determină o deflexiune pozitivă iar repolarizarea (interiorul redevine negativ) produce o undă mai mică negativă.

Reprezentarea grafică a

 activităţii electrice cardiace (după Dale Dubin, 1997)

Pentru captarea biocurenţilor electrici este nevoie de plasarea unor captatori la nivelul pielii. Aplicarea acestora se face conform unor standarde, în funcţie de specia animalului (descrierea se va face într-un capitol separat).

Schematic, unda de depolarizare se deplasează în lungul fibrelor miocardice (şi al cordului în ansamblu) de la nivelul atriului drept (AD) spre vârful inimii. Dacă vom plasa un captator în dreptul apexului cardiac atunci unda de depolarizare va determina pe ECG o deflexiune pozitivă.

Unda de depolarizare înaintează către electrodul cutanat,

pe ECG apărând o undă pozitivă  (după Dale Dubin, 1997)

Dacă alături de captatorul din dreptul apexului cardiac vom aplica un captator în dreptul bazei inimii, atunci stimulul electric va  „fugi” dinspre  captatorul bazal către cel apical. Aspectul grafic al undei de depolarizare înregistrat de captatorul bazal va fi reprezentat de o undă negativă.  În concluzie, stimulul „fuge” dinspre AD spre apexul inimii; la apex unda de depolarizare va fi pozitivă iar la bază unda va fi negativă, „în oglindă” (faţă de apex).

 Aspectul undei grafice (ECG) în depolarizarea cardiacă

(după Dale Dubin)